CUM APARE FORMA? - Cercetarea structurală în arta vizuală

16 Oct

«După Altamira, totul este decadență» este, de fapt, o parafrazare atribuită lui Picasso la: «Arta a decăzut începând cu era peșterilor» – o afirmație ce aparține compatriotului său catalonez, pictorul Juan Miro (Monforte P. F. 2021). Familiarizat încă din tinerețe cu decorațiile peșterii Altamira, Miro a intuit bogăția spirituală și semantică a picturii preistorice, aprofundată de cercetările paleoantropologice. Omul se orientează și comunică preponderent prin vizualizare, dar descoperirile în domeniul artei preistorice ne arată că văzul nu este doar principalul nostru simț. El este un soclu senzorial pentru integrarea în comunicare a celorlalte simțuri sau moduri senzoriale. Cercetările în domeniul artei rupestre preistorice demonstrează unitatea și complexitatea multi-modală a operelor din această perioadă prin folosirea de:

• Efecte acustice care erau obținute prin reverberații de unde sonore generate de relieful natural al pereților peșterilor (I. Reznikoff I. 2008, 2010; Waller S. J. 1999/2002, 2002);

• Efecte de pareidolie în pre-vizualizarea figurilor animaliere, obținute tot prin efect iluzoriu-vizual datorită reliefului natural al pereților peșterilor (Gourhan A. L. 1982; Hughes F. 2021);

• Animarea iluzorie a figurilor animaliere, obținută prin regii de lumină aplicate zonelor de repetare a profilurilor corporale parțiale sau întregi (Azema M. 2012);

• Locația semnelor grafice și a figurilor pictate în peșteri era sincronizată pozițional cu repere astronomice celeste proiectate pe pereții interiori ai peșterilor (Rappenglück R. A. 2004; Jegues-Wolkiewiez C. 2011, 2013);

• Semnele și figurile aveau mesaj simbolic cu caracter etologic (de interpretare a comportamentului animal ca model social uman) desfășurat narativ în spațiul comunicațional-lingvistic și cognitiv-corporalizat alocentric al peșterii (Azema M. 2008; Boroditsky L. & Gaby A. 2010; Núñez R., ș. a., 2012).

Toate aceste efecte structurale multi-modale, cu semnificațiile lor, concurau la realizarea unei experiențe totale, acaparatoare din punct de vedere participativ-cultural, și relevantă trăitor la nivelul întregii comunități sociale.

Apariția tabloului în arta Europei Occidentale a secolului al XV-lea s-a produs odată cu detașarea retablurilor iconografice față de ansamblul iconostasului bisericesc, prin personalizarea scenelor de tip Sacra conversatione și, în general, prin izolarea picturilor față de cadrul arhitectural-instituțional, devenind bunuri personale ale comanditarului. Abordarea problemei tabloului presupune următoarele cerințe structurale:

• Folosirea ca suport a suprafețelor albe și plate, care susțin urmele lucrative expuse în lumină ambientală uniformă și cu sursă statică;

• Tabloul este un obiect mobil, adică lipsit de atașare față de un context exterior;

• Imaginea rezultantă a urmelor lucrative este statică în câmpul vizual al privitorului.

Să începi o lucrare de pictură în aceste condiții este echivalent cu un mare plonjon în necunoscut. Caracterul egocentric al raportării autorului și privitorului la obiectul în lucru – izolat spațial din punct de vedere cognitiv-corporal și cultural – cere un efort de re-integrare față de reperele socio-ecologice, pe care, de multe ori, autorul (sau potențialul autor) renunță să și-l mai asume prin pictură. Dacă fiind sculptor, te ascultă maleabilitatea lutului sau stabilitatea pietrei, iar ca arhitect te ascultă atracția gravitațională și rezistența materialelor. Ca pictor trebuie să te asculte FORMA VIZUALĂ. Dar, de unde provine FORMA? Cum o poți modela? Ce legi urmează modelarea FORMEI? Chiar și fără a cunoaște răspunsurile acestor întrebări, putem intui că ele rămân un perpetuu necunoscut din punctul de vedere al unei reprezentări exterioare, fizice. Orice urmă lucrativă lăsată de autor pe suportul inert al tabloului devine un ecran ce întrece în rigiditate și opacitate chiar și cea mai dură piatră. Privitorul și, inclusiv, privitorul din autor, trebuie să fie educat pentru a înțelege esența structurală și spațială a vizualizării urmei lucrative a autorului. Este ceea ce urmează să clarific în această prezentare prin aprofundarea dinamicii suprafețelor compuse din punctul de vedere al proprietăților și al relațiilor non-cromatice.

În prezentarea sistemului cromatic am stabilit următoarele principii de modelare:

• Suportul neurobiologic al sistemului, care constituie argumentul său științific;

• Categorizarea cantitativă a parametrilor proprietăților, care au un caracter matematic sintetic-comparativ, nu replicativ și absolut;

• Aplicarea observațională directă a relațiilor sistemice, care probează pragmatismul său modelator.

De asemenea, în prezentarea metafizică a formei vizuale, am localizat procesarea neuronală a formei vizuale la nivelele superioare ale percepției și cogniției, unde spațiul nu este un stimul extern-vizual, ci un context intern stabilit între proprietățile structurale ale țintelor și obiectelor perceptive vizualizate în cadrul hărților cognitive. Putem obține relațiile cromatice doar pe baza parametrilor amestecurilor sau degradeurilor, dar modelarea formei presupune contextualizarea spațial-atentivă a proprietăților cromatice și non-cromatice. Astfel, putem considera următoarele tipuri de modelare:

• Sistemică, prin care se stabilește relaționarea prin acorduri sau canoane între cel puțin două proprietăți din care rezultă categorii de parametri;

• Constructiv-sistemice, prin care se stabilește cum relaționează proprietățile la nivelul suprafețelor izolate sau localizate, declinate și categorizate transformativ pe baza parametrilor comparativi ai proprietăților lor;

• Morfo-constructivă, prin care suprafețele, cu potențialul lor transformativ, sunt asamblate cu scopul reliefării atentive a obiectului morfologic față de fondul morfologic, conform anumitor proprietăți de contextualizare spațială.

Din punct de vedere perceptiv-ecologic, procesul de vizualizare uman, ca și cel înrudit-evolutiv al primatelor, ajută la recunoașterea obiectelor în condiții imagistice preponderent cinematice, cu centru optic stabil al câmpului vizual, în jurul căruia se formează fluxul optic, alcătuit din vectori de mișcare ce converg sau diverg față de centrul optic (Gordon I. E. 1989; Gibson J. J. 1986). Trebuie să adaptăm, însă, modelul vectorial cinematic la dinamica aparentă a spațiului imaginilor statice. Din această cauză, vectorul static redă sintetic următoarele proprietăți non-cromatice:

• Mărimea, care marchează distanța dintre punctul de aplicație și punctul final de oprire al mobilului;

• Direcția, care marchează traiectoria drumului mobilului;

• Sensul, care marchează locul către care se îndreaptă mobilul în cadrul direcției vectorului. Din punct de vedere cinematic, trebuie să adăugăm viteza și accelerația mobilului, dar nu le putem considera în cadrul compoziției imaginii statice.

Trebuie menționat faptul că, în literatura științifică de limba engleză, sensul este denumit direcție („direction”), în timp ce direcția este denumită orientare („orientation”). În plus, ceea ce eu numesc suprafață, sau suprafață constructivă, este sinonim cu noțiunea de formă („form, shape”), obiect perceptiv („object”) sau țintă perceptivă („target”), unde formă este folosit cu sensul de figură geometrică detașată de fond sau suprafață izolată, privită ca unitate componențială între conținut și contur, nu în sensul de contextualizare constructivă obiect-fond.

Activitatea ariilor corticale vizuale constituie suportul neurobiologic al generării și relaționării proprietăților non-cromatice, care începe cu aria vizuală primară (V1), plasată în centrul lobului occipital. Aici ajung canalele vizuale nervoase via nucleii geniculați laterali, care pornesc de la retină (Milner A. D. 1998; Purves D., ș. a., 2018; T. Huff ,ș. a., 2023 ). De asemenea, V1 este și originea celor două căi vizuale cu caracter perceptiv-cognitiv, după cum urmează:

• Calea ventrală, care cuprinde zona inferioară a lobului temporal este parcursă preponderent de canalele nervoase care vin de la sistemul parvocelular al nucleilor geniculați; rolul său fiind procesarea recunoașterii obiectelor (B. R.Sheth & R.Young 2016);

• Calea dorsală, care cuprinde zona posterioară a lobului parietal și este parcursă, preponderent, de canalele nervoase care vin de la sistemul magnocelular al nucleilor geniculați; rolul său fiind procesarea mișcării obiectelor (Righi G. & Vettel J. 2018).

Pentru modelarea proprietăților și relațiilor non-cromatice trebuie să folosim modelul ierarhic de conectare a ariilor cortical-vizuale (Kafalıgönül H. 2014; Yamasaki T. & Tobimatsu S. 2014). Acesta cuprinde următoarele tipuri de conexiuni:

• Prin serii paralele, când arii consecutive cu origine comună sunt conectate în succesiune unică;

• Prin bypass, când o anumită arie se conectează direct cu originea, trecând peste ariile consecutive intermediare din serie;

• Prin conexiune transversală, când sunt conectate două arii din două serii paralele diferite, dar la același nivel ierarhic.

Fără a intra în detaliile neuro-combinatoriale ale conectării ierarhice, trebuie să precizez că, în cercetarea structurii imaginilor statice, rolul predominant în modelarea constructiv-sistemcă a proprietăților a-cromatice îl dețin procesele neuro-cognitive ale căii ventrale. Acestea vizează componentele constructive ale suprafețelor izolate, sau locale (Ayzenberg V. & Behrmann M. 2022), detașate față de fond, lucru pentru care această cale vizuală a fost numită și calea „ce”. Proprietățile asociate cu modelarea dinamicii morfologice, care implică o contextualizare a obiectului față de fond, vor fi, însă, argumentate prin referire la conexiuni neuronale desfășurate de-a lungul căii dorsale, numită calea „unde”. La aceste repere neuronale ne vom raporta în detalierea proprietăților non-cromatice.

DIRECȚIA ȘI MĂRIMEA

Considerând adaptarea modelului ecologic al vectorului static la compoziția imaginilor statice, principalele proprietăți non-cromatice specifice suprafețelor compoziționale sunt direcția și mărimea. Componentele constructive ale suprafețelor izolate și statice – conținutul și conturul – sunt procesate ca direcție după cum urmează:

• Prin detașare (izolare sau decupare) a obiectului față de fond, evidențiată experimental prin EFECTUL DE MASCARE COLINIARĂ, procesat la nivelul ariei vizuale primare (V1) (Chow H.M., ș. a., 2013 2015, 2016; Jingling L. 2013, 2017; Tseng C. & Jingling L. 2013, 2015; Zhaoping L. & Dayan P. 2006; Ng J., ș. a., 2007);

• Prin identificarea, selectarea și categorizarea direcțiilor conturului liniar al suprafețelor izolate pe bază de EFECT OBLIC (perpendicularitate) și SIMETRIZARE, procesate la nivelul ariei vizuale primare (V1) (Furmanski C. & Engel S. 2000; Li B., ș. a., 2002), respectiv, la nivelul ariei vizuale V3 (Keefe B. D., ș. a., 2017; Bertamini M., ș. a., 2018);

• Prin identificarea și categorizarea dimensională a unității dintre componentele suprafeței constructive – ca regulate (centrate) sau direcționate (liniarizate), verticale sau orizontale, la nivelul de procesare al ariei infero-temporale (IT sau TE) (Tanaka K. 1997; Riesenhuber M. & Poggio T. 1999).

CONȚINUTUL CROMATIC al suprafețelor izolate este procesat în cadrul ariilor V1, V2 și porțiunii ventrale a ariei V4 (Roe A. W., ș. a., 2012), în timp ce MĂRIMEA CONSTANTĂ (size constancy) este procesată tot la nivelul ariei corticale V4 (Tanaka S. & Fujita X. 2015). Dar despre rolul sincronizării dintre mărime, direcție și identificarea suprafețelor constructive de ansamblu voi vorbi în prezentarea următoare, unde voi aplica modelele constructive și morfologice ale proprietăților non-cromatice.

SENSUL

Deși imaginea statică nu permite din punctul de vedere al reprezentării fizice ale suprafețelor cartografiate decât manifestări ale proprietății de direcție și mărime, sensul poate fi și el dedus din VARIAȚIILE DE MĂRIME ale distanței, ariei, sau orientării unghiulare ale delimitărilor liniare ale suprafețelor, intersectate în punct fix. Aceste variații generează distincția morfologică dintre obiect și fond, pentru că sensul este, de fapt, o rezultantă de variație a mărimii suprafețelor de fond, față de mărimea constantă a suprafeței obiectului morfologic (modelul rectiliniar). De asemenea, sensul poate fi o alternanță a mărimii conținutului dintre suprafețele de fond morfologic delimitate unghiular – unde vârful unghiular este componenta constructivă cu rol de obiect morfologic (modelul rectangular și modelul angular). Sensul nu este procesat la nivelul căii ventrale datorită structurii sale dinamice complexe și compuse, chiar dacă îl deducem din imagini statice. Efectul vizual prin care determinăm sensul în imagini statice poartă numele de MIȘCARE IMPLICITĂ (implied motion), procesat în cadrul ariei vizuale V5, datorită unei conexiuni de tip bypass cu aria vizuală primară (V1) (Kim C.-Y. & Blake R. 2007; Pavan A., ș. a., 2011; Zeki S. 2015; Krekelberg B., ș. a., 2005).

POZIȚIA

Proprietatea cu cel mai ridicat grad de sinteză contextuală mofo-compozițională este, însă, poziția obiectului morfologic. Ea apare în cadrul unei forme vizuale prin simetrizarea topologică a componentelor constructive, susținută de aria V2, față de constituirea dinamică sau asimetrică a sensului la nivelul ariei V5. Poziția contextualizează obiectul morfologic, raportându-l la celelalte forme sau registre ori benzi morfologice, atât inferioare, cât și superioare ca mărime. Poziția obiectului rezultă ca finalitate a unui șir de condescendență morfologică ce se desfășoară în mod iterativ sau recurent și finit – nu infinit, ca în cazul iterării fractalice – în care modulul este forma. Poziționarea obiectului morfologic ne arată, de asemenea, că dimensionalizarea morfologică și modulară, sau ritmică, a compoziției are un caracter exponențial. Ea este:

• Adimensională – la nivelul conexiunilor obiectuale dintre forme și (sau) iterări;

• Monodimensională – la nivelul desfășurării coliniare a componentelor constructive;

• Tridimensională – la nivelul parcurgerii în adâncime prin recurența iterativă a formelor compoziției.

Rezultă, astfel, o poziționare trans-morfologică a obiectului morfo-atentiv, pentru că o anumită componentă morfologică poate deveni componenta altei forme într-o iterare superioară, sau (și) poate deveni cadrul unei forme într-o iterare inferioară. Iterările pot fi coliniare, sau ne-coliniare, cu iterările înrudite direct. Procesul intern ce susține caracterul recurent al compoziției morfo-iterative ESTE ATENȚIA SELECTIVĂ (Moore T. & Zirnsak M. 2017), chiar dacă suportul său neuronal propriu-zis rămâne să fie clarificat în viitor din punct de vedere documentar-științific. Varietatea modelelor stimulatoare folosite în experimente generează reacții neuronale diverse, dar presupune că, în cazul vizualizării unor suprafețe simple, în cadrul unei imagini statice și cu caracter mobil, atenția selectivă ar fi determinată prin:

• Procesarea informației de sus în jos este generată endogen, ca urmare a unei reguli constructive pre-impuse de selectare, care în cazul iterării este recurența formelor;

• Caracter de tip acoperit, pentru că informația este procesată în absența oricărei mișcări de orientare a ochiului din partea obiectului stimulator, care este static;

• Răspândirea și restrângerea atenției se bazează pe segmentări compoziționale discrete, adică delimitabile și finite, ale benzilor sau registrelor morfologice cu componentele lor.

Ca și concluzie la prezentarea proprietăților non-cromatice, putem alcătui diagrama morfo-compozițională a imaginii lucrării cercetate pe baza exprimării comparative a parametrilor sub formă de categorii cantitative non-cromatice, după cum urmează:

• Mărimea corespunde parametrilor de recesivitate-dominantă;

• Dimensionalizarea suprafeței corespunde parametrilor de regularitate-direcționalitate;

• Sensul obiectului corespunde parametrilor vectoriali adaptați orientării direcției formei; de exemplu, pentru orizontală avem dreapta-stânga, pentru verticală avem sus-jos;

• Poziția, chiar dacă raportat la simetrizarea componentelor constructive ale suprafețelor în cadrul unei forme corespunde parametrilor central – lateral, datorită localizării trans-morfologice a obiectului în cadrul compoziției, trebuie exprimată prin înlănțuirea iterărilor condescendente, cu componentele lor morfologice și proprietățile lor, rezultând diagrama morfologică a compoziției.

• Mărimea corespunde parametrilor de recesivitate-dominantă;

• Dimensionalizarea suprafeței corespunde parametrilor de regularitate-direcționalitate;

• Sensul obiectului corespunde parametrilor vectoriali adaptați orientării direcției formei; de exemplu, pentru orizontală avem dreapta-stânga, pentru verticală avem sus-jos;

De asemenea, în măsura în care forma este un fenomen spațial ce apare în conștiința vizuală, ar putea fi stabilită o concordanță între procesarea corticală ierarhică a informației vizuale și etapele reductive fenomenologice, după cum urmează:

• ETAPA INTUITIVĂ ar corespunde detașării țintei perceptive față de fond la nivelul ariei vizuale primare (V1), pentru că nu depinde de proprietăți și relații complexe, ci doar de un efect de reliefare prin contrast cromatico-valoric și prin MASCAREA COLINIARITĂȚII;

• ETAPA GÂNDIRII unificatoare și sintetice ar corespunde stadiilor ierarhice de procesare constructivă de proprietăți, relații și componente de suprafață, din ce în ce mai cuprinzătoare pentru recunoașterea și descrierea suprafețelor locale;

• ETAPA PARTICIPATIVĂ a apariției și desfășurării fenomenului morfologic vizual ar fi similară procesării MIȘCĂRII IMPLICITE și a poziționării SELECTIV-ATENTIVE a obiectului integrat morfo-dinamic.

Aceste concordanțe rămân, însă, doar niște analogii, pentru că în momentul de față avem doar teorii cognitiv-corporalizate (Parvizi J. & Damasio A. 2001; Damasio A. & Meyer K. 2009) și fizic-neuronale (Penrose R. 1994, 2017) despre concretizarea conceptului de conștiință în cadrul activității neuronale umane.

Un alt aparent neajuns al metodei cercetării structurale ar fi îmbinarea rezultatelor experimental-științifice cu metoda reductivă fenomenologică, rezultatul fiind un NATURALISM impropriu aspirațiilor transcendentale ale fenomenologiei. Argumentul filozofic kantian (Motorina L. E.) ar fi că unicitatea experienței umane în cadrul fiecărui experiment științific este contrară determinării de adevăruri general valabile, care cad în domeniul apriorismului – soclul experienței directe, a-posteriori. Totuși, în domeniul percepțiilor vizuale, dezvoltarea metodelor statistice, a simplificării modelelor stimulatoare prin determinarea de reacții punctuale, cuantificabile, și perfecționarea tehnologiei de vizualizare a proceselor neuronale, a dus la limitarea tot mai mare a intervenției subiective a experimentatorului asupra rezultatelor și concluziilor experimentale, și la o apropiere mai mare față de anumite orizonturi apriorice regăsite în teorii cu caracter holistic (Treisman A. & Gelade G. 1980; Pylyshyn Z. W. 2003). Din această cauză, putem concluziona că rolul metodei fenomenologice nu este acela de a determina adevăruri științifice imuabile sau rezultate experimentale obiectiv-științifice, ci de a facilita particularizarea acestor rezultate la nivelul unor structuri cu caracter pronunțat de unicitate sau originalitate, ca în cazul lucrărilor de artă vizuală (Denison R. N., Block N. & Samaha J. 2022). Astfel, metoda științifică și cea fenomenologică pot fi folosite în mod complementar în cercetarea structurii lucrărilor de artă vizuală.

RESURSE BIBLIOGRAFICE:

Ayzenberg V. & Behrmann M. 2022. – Does the brain's ventral visual pathway compute object shape? Trends in Cognitive Sciences, Month, Vol. xx, No. Xx.

Azema M. 2008. – Representation of movement in the Upper Palaeolithic: An ethological approach to the interpretation of parietal art. Anthropozoologica 43: 117-154.

Azema M. & Florent R. 2012. – Animation in Palaeolithic art: a pre-echo of cinema. ANTIQUITY 86: 316–324.

Bertamini M., Silvanto J., Norcia A. M., Makin A. D. J. & Wagemans J. 2018. – The neural basis of visual symmetry and its role inmid- and high-level visual processing. Annals of the New York Academy of Sciences 1426: 111–126.

Boroditsky L. & Gaby A. 2010. – Remembrances of Times East: Absolute Spatial Representations of Time in an Australian Aboriginal Community. Psychological Science21(11): 1635 –1639.

Chow H.M., Jingling L. & Tseng C. 2013. – Collinear integration affects visual search at V1. Journal of Vision 13(10):24: 1–20. Chow H.M.& Jingling L. 2015. – A Salient and Task-Irrelevant Collinear Structure Hurts Visual Search. PLoS ONE 10(4): e0124190. doi:10.1371/journal.pone.0124190.

Chow H.M., Jingling L. & Tseng C. 2016. – Eye of origin guides attention away: An ocular singleton column impairs visual search like a collinear column. Journal of Vision 16(1):12: 1–17.

Damasio A. & Meyer K. 2009. – Consciousness: An Overview of the Phenomenon and of Its Possible Neural Basis, în Laureys S. & Tononi G. (ed.) The Neurology of Consciousness: Cognitive Neuroscience and Neuropathology. ‎ Academic Press: 3-14.

Denison R. N., Block N. & Samaha J. 2022. – What Do Models of Visual Perception Tell Us about Visual Phenomenology?, în Brigard F. D. & Armstrong W. S. (ed.) Neuroscience and Philosophy. Cambridge, Massachusetts : The MIT Press: 241–284.

Furmanski C. & Engel S. 2000. – An oblique effect in human primary visual cortex. Nature Neuro-science / volume 3, no 6 / june.

Gordon I. E. 1989. – Theories of Visual Perception. Wiley: 148.

Gibson J. J. 1986. – The Ecological Approach to Visual Perception. Psychology Press. Gourhan A. L. 1982. – The Dawn of European Art: An Introduction to Palaeolithic Cave Painting. Cambridge University Press, Cambridge [Cambridgeshire]: 9.

Huff T, Mahabadi N, Tadi P 2023. – Neuroanatomy, visual cortex,în: StatPearls. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing. Available at: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK482504/ [Accessed March 16].

Hughes F. 2021. – Relief and the Structure of Intentions in Late Palaeolithic Cave Art. The Journal of Aesthetics and Art Criticism 79: 285–300.

Jegues-Wolkiewiez C. 2011. – The Relationship between Solstice Light and the Entrance of the Palaeolithic Painted Caves, în Gheorghiu D. (ed.) Archaeology Experiences Spirituality? ‎ Cambridge Scholars Publishing; Unabridged edition (December 1): 11-50.

Jegues-Wolkiewiez C. 2013. – L'Ethnoastronomie : Nouvelle appréhension de l'Art préhistorique. Antipode-Editions du Puits de Roulle.

Jingling L. 2013. – The configuration effect in visual search. Article in Journal of Vision · July.

Jingling, L., Lu, YH., Cheng, M. & Tseng C 2017 . – Collinear masking effect in visual search is independent of perceptual salience. Atten Percept Psychophys 79, 1366–1383.

Keefe B. D., Gouws A. D., Sheldon A. A., Vernon R. J. W., Lawrence S. J. D., McKeefry D. J., Wade A. R. & Morland A. B. 2017. – Emergence of symmetry selectivity in the visual areas of the human brain: fMRI responses to symmetry presented in both frontoparallel and slanted planes. Human Brain Mapping Published by Wiley Periodicals, Inc.

Kim C.-Y. & Blake R. 2007. – Brain activity accompanying perception of implied motion in abstract paintings. Spatial Vision, Vol. 20, No. 6: pp. 545–560.

Krekelberg B., Vatakis A. & Kourtzi Z. 2005. – Implied Motion from Form in the Human Visual Cortex. PresS. J Neurophysiol (August 17).

Li B., Peterson M. R. & Freeman R. D. 2002. – Oblique Effect: A Neural Basis in the Visual Cortex. Journal of Neurophysiol, Vol. 90, July: 204 –217.

Milner A. D. 1998. – The Visual Brain in Action. Oxford Psychology Series, No. 27, Oxford University Press: xvii - 248.

Moore T. & Zirnsak M. 2017. – Neural Mechanisms of Selective Visual Attention. Annu. Rev. Psychol 68: 47-72.

Monforte P. F. 2021. – The Cave of Altamira and the Modern Creation, în Hampson J. & Rozwadowski A. (ed.) Visual Culture, Heritage and Identity: Using Rock Art to Reconnect Past and Present: 24-36.

Motorina L. E. 2014. – Concept of Sciencein Kantian Philosophy. Studia Philosophica Kantiana 1, 2 0 1 4.

Ng J., ș. a., 2007. – A Survey of Architecture and Function of the Primary Visual Cortex (V1). Hindawi Publishing Corporation, EURASIP Journal on Advances in Signal Processing, Article ID 97961.

Núñez R., Cooperrider R., Doan D. & Wassmann J. 2012. – Author's personal copyContours of time: Topographic construals of past, present, and future in the Yupno valley of Papua New Guinea. Cognition 124: 25–35.

Parvizi J. & Damasio A. 2001. – Consciousness and the brainstem. Cognition 79: 135-159.

Pavan A., Cuturi L. F., Maniglia M., Casco C., Campana G. 2011. – Implied motion from static photographs influences the perceived position of stationary objects. Vision Research 51: 187–194.

Penrose R. 1994. – Shadows of the Mind: A Search for the Missing Science of Consciousness. Oxford University Press, London.

Penrose R. 2010. – Consciousness and the Universe: Quantum Physics, Evolution, Brain & Mind. Cosmology Science Publishers.

Purves D., Augustine G. J., Fitzpatrick D., Hall W. C., LaMantia A.-S., Mooney R. D., Platt M. L., White L.E. (ed.) 2018. NEUROSCIENCE, Sixth Edition. Oxford University Press: 261-280.

Pylyshyn Z. W. 2003. – Seeing and VisualizingIt's Not What You Think. The MIT Press.

Rappenglück R. A. 2004. – A Palaeolithic Planetarium Underground—the Cave of Lascaux (Part. 1), în Migration & Diffusion, Vol. 5, Issue Number 18: 93-119.

Reznikoff I. 2008. – Sound resonance in prehistoric times: A study of Paleolithic painted caves and rocks. Acoustics 08 Paris: 7179-7183.

Reznikoff I. 2010. – La Dimension Sonore des Grottes Préhistoriques à Peintures. 10ème Congrès Français d’Acoustique, Apr 2010, Lyon, France. hal-00534626.

Riesenhuber M. & Poggio T. 1999. – Hierarchical models of object recognition in cortex. Nature Neuroscience, Vol. 2, No. 11, November: 1019=1025.

Righi G. & Vettel J. 2018. – Dorsal Visual Pathway. Encyclopedia of Clinical Neuropsychology pp 1214–1216.

Roe A. W., L. Chelazzi, Connor C. E., Conway B.R., I. Fujita I., Gallant J. L., Lu H. & Vanduffel W. 2012. – Toward a Unified Theory of Visual Area V4. Elsevier Inc., Neuron Review 74: 12-29.

Sheth B. R. & Young R. 2016. Frontiers in Integrative Neuroscience, Volume 10, Article 37. Tanaka K. 1997. – Mechanisms of visual object recognition: monkey and human studies. Current Opinion in Neurobiology 7:523-52.

Tanaka S. & Fujita X. 2015. – Computation of Object Size in Visual Cortical Area V4 as a Neural Basis for Size Constancy. The Journal of Neuroscience, August 26, 35(34):12033–12046.

Treisman A. & Gelade G. 1980. – A feature-integration theory of attention. Cognitive Psychology, 12 (1), pp. 97–136.

Tseng C.& Jingling L. 2013. – Collinearity Impairs Local Element Visual Search. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance. doi: 10.1037/a0027325.

Tseng C.& Jingling L. 2015. – A Salient and Task-Irrelevant Collinear Structure Hurts Visual Search. PLoS ONE 10(4): e0124190.

Waller S. J. 1999-2002. – Rock Art Acoustics in the Past, Present and Future. 1999 International Rock Art Congress Proceedings 2: 11-20.

Waller S. J. 2002. – Psychoacoustic influences of the echoing environments of prehistoric art. The Journal of the Acoustical Society of America 112: 2284.

Yamasaki T. & Tobimatsu S. 2014. – Electrophysiological biomarkers for improved etiological diagnosis of cognitive impairment. Dovepress Journal, Current Biomarker Findings 4: 69–79.

Zeki S. 2015. – Area V5—a microcosm of the visual. Frontiers in Integrative Neuroscience, April, Volume 9, Article 21.

Zhaoping L. & Dayan P. 2006. – Pre-Attentive Visual Selection. Neural Networks, Volumn 19, Number 9, Nov.: 1437-1439.

Comentarii