„ȘI TOTUȘI SE MIȘCĂ” (2)

   Teoria disonanțelor promitea mult, dar nu oferea bazele solide ale unei fundamentări conceptuale PARTICIPATIVE pentru artele vizuale și muzică. Nu era îndeajuns doar un demers de explorare structural-muzical CONSTRUCTIV (Schoenberg A. 1931). PARTICIPAREA este o stare spirituală care depășește nevoia de control structural. Este nevoie de o aprofundare a fenomenului CREAȚIEI în mod reductiv și unificator – în CONȘTIINȚA umană  –  nu doar la nivel RECEPTOR sau PERCEPTIV, cât mai ales la nivel COGNITIV-spațial și corporalizat. Această bază metafizică și structural-unificatoare a fost oferită de FENOMENOLOGIE. Din păcate, contactul profesorilor-artiști de la Bauhaus cu FENOMENOLOGIA s-a realizat în mod indirect prin intermediul modelelor de contrast simultan prezente în teoria gestaltului și preluate în metoda de explorare cromatică a lui Joseph Albers (Albers J. 1975), ori în cadrul metodei grafic-epistemologice a lui Paul Klee (Hasan Y. 1999; Klee P. 2012). Metafizica FENOMENOLOGICĂ nu implică mimetismul structural prezent în teoriile sincretice muzical-cromatice istorice și moderne (Karlsen K. M. 2001). Ea oferă un cadru independent de gândire structurală, dar care nu funcționează singur și speculativ, ci în raport cu celelalte domenii științifice necesare instrumentalizării, explorării și surprinderii obiective a procesului de structurare a creației vizuale.  

   În plan pedagogico-artistic, direcția utilitaristă și colectiv-lucrativă inițiată de Gropius va fi continuată de Max Bill la Ulm. Aici, după preluarea conducerii de către Tomas Maldonado, modernizarea și contactul cu problemele și cerințele economice de producție și de piață de desfacere vor duce la afirmarea domeniului DESIGN-ului, care a asimilat teoria structurală a profesorilor Bauhausului (Oswald D. 2023).

   Astăzi, teoria   ELEMENTELOR STRUCTURALE a lui Kandinsky stă, însă, și la baza învățământului artistic-vizual – inclusiv a celui academic. Ea a contribuit la desprinderea metodelor de formare artistică modernă față de de concepția reprezentaționalistă a artei academic traduiționale, proprie renașterii, și a dus la formarea unei gândiri non-reprezentaționale, necesară înțelegrii relaționării unificatoare și esențializatoare dintre fond și centrul de interes în cadrul echilibrului compozițional (Flondor C. 2005; Șușală I. N. & Petre G. 2009). Totuși, reperele componistice sunt încă tratate doar în mod intuitiv în procesul de lucru și, deci, ignorate conceptual în perspectiva aprofundării participative.

   De ce nu putem să asimilăm teoria formelor și elementelor în sens compozițional? Răspunsul este simplu: pentru că ele sunt definite teoretic doar ca suprafețe izolate de contextul compozițional, adică prin obiectualizare cognitivă la nivelul căii ventrale – a vizualizării imaginii statice (Ayzenberg V. & Behrmann M. 2022; Robert S. 2023) – și nu prin contextualizare compozițională dinamică în perspectiva căii dorsale – a vizualizării imaginii cinetice (Salekipand S. & Chung Y. H. 2023). Suprafețele izolate sunt înțelese ca având: un conținut cromatic generat la nivel RECEPTOR – pe principiul tricromatismului retinian – și al opozanțelor simultane PERCEPTIVE; și un contur generat la nivel MOTRIC-LUCRATIV sau efector – ca urmă de lucru. Ceea ce lipsește din acest sistem este partea intermediară: decizia de spațializare a suprafețelor pe bază atentiv-vizuală și relațional-categorială a proprietăților vizuale, care face tranziția dintre nivelul PERCEPTIV și cel MOTRIC-LUCRATIV – adică dintre CONSTRUCȚIA și MORFOLOGIa compozițională. Noțiunile de formă și element trebuie să fie înțelese în context DINAMIC-IMPLICIT, nu doar ca primitive geometrice izolate compozițional în recunoașterea și reprezentarea suprafețelor individuale (Biederman I. 1987).

   Deciziile de lucru, prin spațializarea compozițională a proprietăților, implică o gândire contextual-unificatoare, sau APODICTICĂ, opusă în aparență metodelor de varietate CREATIVĂ, bazate pe combinarea componentelor constructive izolate. Restrictivitatea organizării structurale unificatoare cuprinde, însă, CREATIVITATEA ca libertate de modelare topologică în momentul aporetic al discontinuității dintre reducție și participare, sau ca EMERGENȚĂ spontană a rezolvării relațiilor structurale. Astfel, modelul morfologic, deși presupune coliniaritatea traseului componentelor sale, nu implică în mod obligatoriu și rectiliniaritatea acestui traseu.

EMERGENȚA creativă, însă, nu se regăsește ca model pentru că extinde nevoia de estențializare pur structurală și  asupra contextului socio-semantic al actului creației. Ea poate fi sesizată în multiplele transformări și retușuri care însoțesc zbaterile naștereii lucrării de artă în opera marilor maeștri, cu toate auto-contestările și certitudinile ei. Desigur, valabilă este și EMERGENȚA creativă obținută prin spontaneitatea gestuală individuală a autorului și prospețimea soluțiilor relațiionării structurale în contextul inspiraținal-intuitiv al metodei „alla prima”.

   Organizarea TOPOLOGIC-ATENTIVĂ a compoziției are un caracter motric-ocular ACOPERIT (”covert attention”) pentru că nu implică mișcări oculare ample, și un caracter decizional ENDOGEN al orientării ATENȚIEI SELECTIVE (Sani I. 2021). Asta înseamnă că descoperirea, focalizarea și urmărirea diferitelor componente constructive ale suprafețelor se realizează prin prestabilirea, căutarea și identificarea conștientă și voluntară a modelului morfologic, regăsit ca modul atentiv care compune și descompune HARTA suprafețelor juxtapuse. Deși pare un demers complicat, principiul atentiv al TOPOLOGIEI MORFOLOGICE este singura modalitate firească de a aborda structura compozițională. El este în acord cu structura neuronal-corticală striată, cu asimilarea și organizarea informației la nivelul ariei vizuale primare V1 – care favorizează procesarea componentelor constructive cu grad ridicat de COLINIARITATE, VECINĂTATE și SIMETRIZARE – și în acord cu rolul ariei V5 – care deschide calea dorsală, a contextualizării spațial-dinamice, generând efectul de MIȘCARE IMPLICITĂ, sau SENS, în vizualizarea imaginilor statice (EXPO 2-PROPRIETĂȚI). În consecință, prin caracterul coliniar al traseului de desfășurare spațială a suprafețelor componentelor modelului morfologic, FORMA este monodimensional-modulară – față de caracterul bidimensional al suprafețelorindividuale ale harții. Dimensionalizarea componentelor constructive nu este, însă, absolută, ca în cazul elementelor geometrice euclidiene izolate, ci RELATIVĂ raportată la contextul dinamic morfo-compozițional.

    Kandinsky folosește în mai multe contexte teoretice noțiunea de RELATIVITATE, dar niciodată nu o clarifică în mod decisiv (Kandinsky V. 1926; Kandinsky V. 1921). DIMENSIONALIZAREA RELATIVĂ a suprafețelor cere o redefinire a noțiunii de ELEMENT STRUCTURAL în compoziția artistică vizuală din punctul de vedere al:

     • DINAMICII IMPLICITE a modelării suprafețelor (aspect dezvoltat în acest text);

     • TOPOLOGIEI ATENTIV-MATEMATICE a suprafețelor compoziționale (aspect pe care urmează să îl prezint în EXPO 3). DINAMICA IMPLICITĂ a modelării suprafețelor cere o abordare sintetic-matematică, sau NON-PARAMETRICĂ, a cantităților proprietăților componentelor constructive conform următoarelor principii:

     • Fundamentarea OBSERVAȚIONALĂ a exprimării cantitativ-sintetice este opusă celei logice a analizei;

     • Asimilarea sintetică la nivel COGNITIV-CATEGORIAL a proprietăților și relațiilor dintre ele este opusă celei replicative a analizei, asimilată la nivel SENZORIAL și PERCEPTIV;

     • Dimensionalizarea suprafețelor este DINAMICĂ și RELATIVĂ la contextul compozițional, față de cea absolută și geometrică – fără a exclude dimensionalizarea geometrică a componentelor suprafețelor);

     • Operaționalizarea cantitativ-sintetică a DIMENSIUNILOR RELATIVE este COMPARATIVĂ și este exprimată prin VECTORI de sens aplicați pe delimitările suprafețelor.

Respectând principiile sintetice, am renunțat la metodele de RELATIVIZARE DIMENSIONALĂ a suprafețelor prin: TRANSFORMARE, MODULARIZARE SCALAR-FRACTALICĂ și GRAFURI. Ele prezentau dificultăți în COMPARAREA OBSERVAȚIONALĂ a cantităților și identificarea CATEGORIILOR DIMENSIONAL-ELEMENTARE în contextualizarea compozițională a suprafețelor. Metodele respinse și impedimentele întâlnite în aplicarea lor ca modele și instrumentar de DIMENSIONALIZARE le regăsiți în APENDICELE acestui capitol (EXPO 2-TOPOLOGIE-APENDICE), după prezentarea aplicativă a modelelor de morfologie dinamică (EXPO 2-TOPOLOGIE-APLICAȚIE).

    După selecția metodelor de RELATIVIZARE au rezultat următoarele procedee de modelare compozițională:

     • DECONSTRUCȚIA sau descompunerea suprafețelor concave prin delimitări IMAGINARE în minimum necesar de suprafețe convexe, pornind de la limitele lor REALE;

    • Contextualizarea RELATIV-DIMENSIONALĂ a suprafețelor juxtapuse prin asocierea dintre categoriile elementare și componentele constructive de suprafață, astfel încât:

                                                      • Conținutul este plan relativ bidimensional;                                                      

                                                      • Conturul este liniar și relativ monodimensional;                                                       

                                                      • Componentele izolate sunt puncte relativ adimensionale.

  Modelul de contextualizare RELATIV-DIMENSIONALĂ avea o problemă – nu indica modul în care pot fi stabilite în mod univoc categoriile elementare ale suprafețelor în aplicarea sa unei harți aleatorii de suprafețe juxtapuse. Acest impediment era datorat exprimării literare a comparației sintetic-cantitative prin termenii DOMINANT-RECESIV, care genera confuzie. Dat fiind natura DINAMICĂ a DIMENSIUNILOR RELATIVE  și a categorizării elementare a suprafețelor, compararea cantitativă trebuia indicată direct prin tendințele de sens vectorial atribuite variațiilor de distanță dintre limitele suprafețelor în contextul lor morfologic local.

De asemenea, pentru modelarea tendințelor dimensional-dinamice am stabilit anumite convenții de reciprocitate a sensului vectorial, în funcție de tipul delimitării și succesiunea lor:    

   1) Limitele EXTERIOARE și REALE ale suportului sunt reciproce doar față de limitele REALE și INTERIOARE cu care se învecinează;

    2) Limitele REALE INTERIOARE nu sunt reciproce între ele și nici față de cele IMAGINARE în general;

    3) Limitele IMAGINARE nu sunt reciproce între ele;

    4) Limitele EXTERIOARE opuse au sens reciproc de depărtare indiferent de lungimea laturilor suportului;

     5) Limitele  EXTERIOARE și IMAGINARE nu sunt reciproce față de limitele REALE sau IMAGINARE vecine și respectă întotdeauna între ele sensul reciproc de depărtare al limitelor REALE ale suportului.

  Modelul de DECONSTRUCȚIE a suprafețelor obținut prin folosirea de delimitări IMAGINARE plasate în prelungirea celor REALE, oferă posibilitatea abordării aplicative a tuturor tipurilor de suprafețe într-o perspectivă ITERATIVĂ de dezvoltare a formelor compuse. Cel mai ușor de ordonat sunt suprafețele rectiliniare și rectangulare, sau DREPTE, compatibile cu coliniaritatea și monodimensionalitatea modelului morfologic. Prin combinarea modelatoare a vectorilor de SENS pe cele patru laturi ale unui pătrat convențional au rezultat, după simplificarea rotațiilor, șase categorii de RELATIVIZARE DIMENSIONAL-ELEMENTARĂ:

    • Trei principale: PUNCTUL (cu toate laturile apropiate), LINIA (cu două laturi opuse apropiate și două laturi depărtate) și PLANUL (cu toate laturile depărtate);

   • Trei secundare sau intermediare: PUNCT-PLAN (cu două laturi alăturate apropiate și două laturi alăturate depărtate), PUNCT-LINIE (cu două laturi opuse apropiate și două laturi opuse identice ca sens) și LINIE-PLAN (cu două laturi opuse depărtate și celelalte două laturi opuse identice ca sens).

   Vectorii de DIMENSIONALIZARE RELATIVĂ sunt aplicați modelului morfologic al compoziției, generând noi modele co-descendente, de la simplu la complex. Aceste modele cuprind următoarele repere constructive:

    • LIMITELE REALE ale suportului și obiectului morfologic;

    • MEDIANELE suportului și formelor incluse de acesta;

    • LIMITELE IMAGINARE generate prin intersecția dintre LIMITELE REALE ale obiectului și MEDIANA suportului sau obiectului (nu avem IMAGINARE de prelungire pentru că lipsesc suprafețele concave). 

De asemenea considerăm că:

    • LIMITELE DISTINCTE constă în lipsa intersecției limitelor obiectului cu MEDIANA formei; 

   • LIMITELE INTERSECTATE constă în intersecția limitelor obiectului cu MEDIANA;

    • LIMITELE COMPLEMENTARE constă în prezența a două limite perpendiculare relative, atât pe direcții ortogonale, cât și oblice, care aparțin de ortogonale. 

   Rezultă, astfel, următoarele ierarhii de modele morfologice co-descendente prin raportarea la obiect ca:

      • LIMITĂ UNICĂ DREAPTĂ

      - echivalentă cu LIMITA UNICĂ OBLICĂ DISTINCTĂ, din care rezultă LIMITA UNICĂ OBLICĂ INTERSECTATĂ prin etajare de cazuri de LIMITĂ UNICĂ OBLICĂ INTERSECTATĂ PE MARGINEA suportului;

   • LIMITE DUBLE DREAPTE

      - echivalente cu LIMITELE DUBLE MIXTE DISTINCTE, din care rezultă LIMITE DUBLE MIXTE cu OBLICA INTERSECTATĂ prin etajare de cazuri de LIMITĂ UNICĂ OBLICĂ INTERSECTATĂ PE MARGINEA suportului;

      - echivalente cu LIMITELE DUBLE OBLICE DISTINCTE, din care rezultă LIMITE DUBLE OBLICE INTERSECTATE prin etajare de cazuri de LIMITE DUBLE OBLICE INTERSECTATE PE MARGINEA suportului;

   • LIMITE CONTINUE DUBLE DREPTE COMPLEMENTARE DISTINCTE

      - echivalente cu LIMITELE CONTINUE DUBLE  COMPLEMENTARE MIXTE DISTINCTE, din care rezultă LIMITELE CONTINUE DUBLE COMPLEMENTARE MIXTE cu OBLICA COMPLEMENTARĂ INTERSECTATĂ prin etajare de cazuri de LIMITĂ UNICĂ OBLICĂ INTERSECTATĂ;

      - echivalente cu LIMITELE CONTINUE DUBLE OBLICE COMPLEMENTARE DISTINCTE, din care rezultă LIMITELE CONTINUE DUBLE  OBLICE cu o singură COMPLEMENTARĂ INTERSECTATĂ și LIMITELE CONTINUE DUBLE OBLICE cu ambele COMPLEMENTARE INTERSECTATE prin etajare de cazuri de LIMITĂ UNICĂ OBLICĂ INTERSECTATĂ.

   În concluzie:

    • Toate cazurile de distincție sunt echivalente între ele;

    • Toate cazurile de intersecție pot fi deconstruite în cazuri de intersecție pe marginea suportului.

   Categoriile elementare ale relativizării implicit-dinamice a suprafețelor compoziționale sunt primul pas pentru convertirea nivelului constructiv de desfășurare a structurii în componente morfologice cu caracter atentiv. Ele iau în considerare atât componentele constructive ale suprafețelor juxtapose în hartă, cât și dinamizarea lor implicită prin vectori cu caracter atentiv-vizual. Aplicând această metodă analitică vom reuși să rezolvăm atât problema simplă a identificării centrului de interes și a fondului, cât și provocări mai complexe ca ierarhizarea centrelor de interes și iterarea suprafețelor selectate atentiv în compoziția complexă a imaginii statice, în care FORMA, totuși, se mișcă…